Victor Cuzmenco

Pictura Ontologică – Fundamente conceptuale

Textul de față reprezintă o sistematizare conceptuală a cercetării artistice care definește și analizează fundamentele teoretice ale Picturii Ontologice.

Concepția mea asupra Picturii Ontologice s-a format și s-a dezvoltat pornind din spațiul conceptual deschis de Marele Pătrat Negru al lui Kazimir Malevici și de reflecțiile sale asupra „gradului zero al formei” și „gradului zero al spațiului”, precum și din ideile formulate de Wassily Kandinsky în eseul Despre spiritual în artă, referitoare la pictura non-narativă și la relația dintre culoare și formă.

În același spirit, grupul german de avangardă ZERO, continuând moștenirea avangardei istorice din anii 1920, propune la sfârșitul anilor 1950 o nouă concepție artistică centrată asupra spațiului, timpului și unei perspective cosmogonice asupra existenței. Pentru artiștii grupului, Zero reprezenta punctul originar al creației — începutul, regenerarea și posibilitatea unei noi geneze artistice.

În aceeași perioadă, conceptul de „zero” devine un subiect de reflecție pentru numeroși filosofi occidentali, printre care Theodor W. Adorno, Maurice Merleau-Ponty și Roland Barthes. Manifestul grupului ZERO, intitulat ZERO este tăcere. ZERO este începutul, redefinește noțiunea de zero nu ca expresie a nihilismului, ci ca moment originar al vidului creator, din care poate lua naștere o nouă formă de artă.

În paralel cu grupul german, apar și alte mișcări cu orientări similare — Gutai în Japonia, Nul în Țările de Jos, Nouveaux Réalistes în Franța și Azimut în Italia. Aceste grupări au întreținut un dialog activ cu artiști precum Lucio Fontana, Yves Klein, Mark Rothko și Piero Manzoni, uniți prin dorința de a depăși limitele expresionismului abstract și de a propune noi direcții de investigare a imaginii și a conștiinței.

Cercetările mele empirice privind dezvoltarea Picturii Ontologice se desfășoară de peste trei decenii. Ele au început la sfârșitul anilor 1980, odată cu trecerea conștientă de la grafică la pictură și cu dorința de a crea imagini al căror subiect să nu mai fie cotidianul, ci însăși existența.

Această orientare a condus în mod firesc către ontologie — disciplina filosofică dedicată studiului ființei și al principiilor fundamentale ale existenței. Ontologia cercetează structurile esențiale ale realității, formele existenței, relațiile dintre materie și spirit, precum și concepte precum spațiul, timpul și mișcarea. Întrucât ontologia reprezintă studiul ființei ca atare, expresia vizuală și plastică a acestor preocupări a primit, în cadrul demersului meu artistic, denumirea de Pictură Ontologică.

Material, formă și expresie în Pictura Ontologică

În etapa inițială a cercetărilor dedicate formei plastice, am experimentat diferite modalități de reducere a expresiei vizuale. Uneori am restrâns paleta cromatică până aproape de monocromie, alteori am introdus accente de bronz sau aluminiu în structura culorii, iar în anumite perioade gestul pictural însuși — prin variația dimensiunii și intensității tușei — devenea principalul purtător al conținutului plastic.

În timp, a devenit evident că reprezentarea vizuală a conceptelor ontologice reclamă utilizarea unor materiale primordiale, aflate în relație directă cu originea materiei: pământ, nisip, argilă, cochilie măcinată fin, grafit și pulberi metalice. Introducerea acestor elemente naturale conferă lucrărilor un caracter auster, lipsit de ornament și de seducția cromatică, austeritate care reflectă însăși disciplina și concentrarea spiritului.

Din această perspectivă, picturile ontologice au fost realizate, pentru o perioadă îndelungată, fără utilizarea culorii în sensul tradițional și fără tehnica picturii în ulei. Ele nu urmăresc expresivitatea emoțională generată de reprezentarea lumii vizibile și nici reproducerea mimetică a realității, ci caută să transmită experiențe și percepții de natură spirituală, situate dincolo de registrul afectiv asociat materiei.

Într-o etapă ulterioară a dezvoltării acestui demers artistic, culoarea reapare în compoziții. Ea nu este însă utilizată ca element decorativ sau descriptiv, ci ca material cu valoare structurală, integrat în aceeași logică plastică alături de pământ, grafit, metale și celelalte componente materiale ale imaginii.

Deși picturile ontologice nu sunt construite după principiile unei compoziții rigide, ele generează o configurație temporară care se constituie în momentul întâlnirii dintre lucrare și privitor. În procesul percepției, ochiul identifică spontan forme care sugerează existența unui obiect aparent recognoscibil, deși acesta nu există în mod concret. Acest fenomen, pe care îl definesc drept Obiect Perceptiv, reprezintă unul dintre elementele esențiale ale Picturii Ontologice.

Obiectul perceptiv poate lua forma unei structuri accidentale, a unui obiect imposibil sau a unei prezențe nedeterminate, fără a dobândi vreodată o identitate precisă. Tocmai această ambiguitate amplifică tensiunea psihologică și spirituală a imaginii. În anumite lucrări introduc și elemente recognoscibile, precum fragmente de frânghie naturală, care destabilizează caracterul exclusiv abstract al compoziției și situează imaginea într-un spațiu intermediar între abstracție și referință.

Microcosmos, macrocosmos și experiența spirituală a imaginii

Una dintre premisele fundamentale ale Picturii Ontologice este ideea că infinitul mare nu poate exista independent de infinitul mic. Această relație a condus la construirea unei imagini capabile să genereze simultan două niveluri de percepție. Privitorul poate interpreta formele reprezentate fie ca structuri cosmice de proporții nelimitate — galaxii, universuri sau configurații spațiale —, fie ca elemente ale lumii microscopice: celule, atomi, nuclee, particule elementare sau alte forme fundamentale ale materiei.

Imaginea oscilează astfel între ordine și haos, între organizare și devenire, fără a fixa definitiv una dintre aceste interpretări. Materialele utilizate și structurile plastice construite din particule permit coexistenta acestor două perspective, făcând imposibilă stabilirea unei limite clare între infinitul cosmic și materia observată la scară microscopică. Tocmai această indeterminare deschide privitorului posibilitatea unei experiențe perceptive plurale și a unei reflecții asupra unității dintre toate nivelurile existenței.

În Pictura Ontologică, imaginea renunță deliberat la orice construcție narativă. Ea nu urmărește dezvoltarea unui subiect, nu relatează o poveste și nu cultivă realismul poetic sau expresia sentimentelor generate de lumea materială. Compoziția nu presupune o orientare privilegiată, nu are un „sus” și un „jos”, iar picturalitatea, în accepțiunea sa tradițională, este redusă la ceea ce este esențial. Fiecare element prezent în lucrare își justifică existența prin necesitatea sa conceptuală.

Apariția unei noi direcții în pictură presupune întotdeauna formularea unui nou mod de gândire vizuală. Pictura Ontologică își propune explorarea unor dimensiuni ale existenței spirituale insuficient investigate până în prezent și reclamă, în consecință, un limbaj plastic capabil să exprime aceste realități.

Sensul unei picturi ontologice nu se construiește prin interpretări succesive sau prin descifrarea unui discurs narativ, ci printr-o percepție aproape instantanee, generată de o succesiune de senzații suprasensibile și de interacțiuni energetice subtile dintre lucrare și privitor. În aceste momente de întâlnire, imaginea activează niveluri profunde ale conștiinței și face perceptibile dimensiuni ale vieții spirituale care, în mod obișnuit, rămân inaccesibile experienței cotidiene.